Dreapta bastardă şi demagogia reformistă

Fac parte dintre cei 20% care l-au votat în primul tur pe Crin Antonescu şi care acum cinci ani au votat Alianţa Dreptate şi Adevăr, alianţă în care PNL reprezenta – ca şi azi – dreapta autentică, iar PD era un partid de stînga, membru al Partidului Socialist European. De douăzeci de ani, în mod constant, am sperat că valorile liberalismului vor avea cîştig de cauză şi se vor impune prin vot democratic. În 2004 am crezut în bunele intenţii şi în promisiunile electorale ale lui Traian Băsescu, deşi nu mi-am făcut iluzii că „ai noştri“ sînt perfecţi. Am sperat doar că vor fi mai oneşti şi mai decişi să-şi respecte angajamentele. Am sperat că nu vor ajunge niciodată să folosească aceleaşi mijloace incorecte, pe care le incriminau vehement la adversarii lor politici. Nu mi-am imaginat că, după ce a fost acuzat că manipulează electoratul prin sondaje contrafăcute, Sebastian Lăzăroiu va deveni consilier prezidenţial şi unul dintre strategii campaniei electorale a actualului preşedinte, şi că va lansa ca temă de campanie o falsă dilemă: „presă vs democraţie“.

Astăzi – după cinci ani de mandat în care preşedintele ales a încercat să scoată PNL-ul de pe scena politică, prin racolarea unor liberali de conjunctură şi prin mutarea spectaculoasă a PD-ului de la stînga la dreapta spectrului politic – Traian Băsescu se declară cum nu se poate mai fericit că dreapta a cîştigat alegerile din 22 noiembrie. Ar fi emoţionant, dacă Traian Băsescu nu ar fi – ca în atîtea alte rînduri – ipocrit şi demagog.

Pentru că, din păcate, dreapta a pierdut, din nou, alegerile, deşi scorul obţinut de Crin Antonescu (şi, mai ales, profilul alegătorului său) ne dă speranţa că nu e totul pierdut în România. Isteria paroxistică de-a dreptul cu care membrii PDL şi intelectualii lor de casă se străduiesc să ne convingă acum că partidul şi candidatul lor au o ideologie clară şi că aceasta e una de dreapta se izbeşte de o realitate (onomastică) simplă şi clară: ce fel de principii de dreapta reprezintă domnii Antonie Solomon, Gigi Neţoiu, Ionel Manţog, Gheorghe Ştefan, Costel Căşuneanu, G.C. Păunescu, Dorinel Umbrărescu, Dorin Cocoş şi mulţi alţii? Este un om de dreapta Gabriel Oprea, cel pe care Traian Băsescu îl considera, în 2004, şeful camarilei lui Adrian Năstase, pentru ca în 2009 să-l avanseze în grad pentru un extraordinar fapt de vitejie – dezertarea din rîndurile PSD şi înregimentarea în PDL?

Cu ce sînt mai buni aceşti domni decît demonizaţii Viorel Hrebenciuc, Marean Vanghelie, Radu Mazăre şi alţii, de la PSD? Aştept ca măcar unul dintre intelectualii care, înainte de alegerile din noiembrie 2008, jurau că se aruncă de pe bloc dacă PDL face guvern cu PSD, să-mi demonstreze, cu argumente, diferenţa de calitate umană şi de ideologie între unii şi ceilalţi.

După cum aştept ca aceiaşi oameni – cărora nici cel mai răuvoitor comentator nu le poate contesta opera sau inteligenţa fără să cadă în ridicol – să mă convingă zilele acestea că reforma clasei politice, promisă ferm de Traian Băsescu, a adus la suprafaţă şi alte figuri decît Elena Udrea, Cristian Boureanu, Elena Băsescu, Monica Iacob-Ridzi, Silviu Prigoană, Sorina Plăcintă, Roberta Anastase, Honorius Prigoană sau inenarabilul Emil Boc? Modelul de politician tînăr pe care PDL şi Traian Băsescu l-au promovat sistematic în aceşti ani este unul lipsit de consistenţă dar şi, mult mai grav, de principii şi de caracter. Dacă prezenţa lui Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Viorel Hrebenciuc în spatele lui Mircea Geoană mă nelinişteşte, omniprezenţa Elenei Udrea şi a oportuniştilor fără frontiere din spatele lui Traian Băsescu, la care se adaugă demagogia şi grobianismul actualului preşedinte, mă împiedică să-i mai acord candidatului PDL încă o şansă. Şi, pentru că nu există diferenţe majore între ceea ce se află în spatele celor doi candidaţi rămaşi în cursă, nu ne rămîne decît să alegem între doi oameni, Traian Băsescu şi Mircea Geoană, care nu prin ideologie se deosebesc, ci prin temperament şi educaţie.

Mi se pare jenant ca susţinătorii actualului preşedinte să agite din nou sperietoarea cu „trădarea“ intereselor dreptei de către PNL. Înţeleg din această agitaţie foşgăitoare că „interesul naţional“ – evident în cazul unei alianţe PDL-PSD – devine „trădare naţională“ dacă PNL se încumetă să construiască un proiect de guvernare cu acelaşi PSD. După douăzeci de ani în care traseismul (individual şi de grup) a fost singura constantă a vieţii politice autohtone, a pretinde că partidul campion la acest sport reprezintă un model de puritate ideologică mi se pare demn de „cascadorii rîsului“. După cum a vorbi despre „trompetele ONG-iste“, cum face Andreea Pora, în revista editată de GDS – o tribună a libertăţii de expresie pînă acum trei ani – e ca şi cum ai vorbi despre funie în casa spînzuratului.

Ştiu, mi se va spune că Traian Băsescu e singurul care a condamnat comunismul – dar faptul că Doina Cornea îl sprijină pe Crin Antonescu şi gestul prin care Vasile Paraschiv a refuzat decoraţia acordată de actualul preşedinte nu sînt de natură să vă pună pe gînduri? Nu vă produce nici un fel de jenă imaginea în care preşedintele „anticomunist“ defilează cu Neţoiu şi Solomon şi îl umileşte public pe Mircea Dinescu?

Cît despre tema unicităţii preşedintelui-jucător, efectul repetării obsesive a formulei „Traian Băsescu e singurul care..“ nu poate fi decît unul opus celui scontat. Pentru electoratul liberal nu atît „oamenii providenţiali“ contează, cît buna funcţionare a instituţiilor statului.

Dreapta bastardă şi demagogia reformistă

Carmen MUŞAT

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

Cele mai citite articole

Cele mai comentate articole

Comentarii recente

Despre Cookies