Secretul mega-proiectelor din România anilor '50, șantierele uriașe înconjurate de lagăre de muncă
0Cele mai mari proiecte inginerești din România anilor '50 ascund nenumărate drame. Pe șantierele uriașe ale Bicazului sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră, au fost obligați să muncească sute de mii de români, în condiții aproape inumane.
În primul deceniu după Al Doilea Război Mondial, regimul comunist a dat startul unor proiecte de dimensiuni nemaivăzute în România, în care au fost angrenați sute de mii de români.
Forța de muncă ieftină din lagăre de muncă din România anilor '50
În spatele „boom-ului” industrial se ascundeau dramele a sute de mii de români, trimiși la muncă forțată pe marile șantiere ale României anilor ’50, ori în minele și centrele industriale deschise de statul român, dar controlate de sovietici.
Cele mai multe dintre coloniile muncitorești din anii ’50, ridicate în jurul marilor șantiere, aveau și ele o înfățișare nemaivăzută. Taberele de barăci din lemn și carton erau înconjurate cu garduri de sârmă ghimpată, cu porți păzite de soldați înarmați. Erau lagăre de muncă pentru mii de români.
Barăcile lor erau adesea supra-aglomerate, iar condițiile de trai oferite de autorități locatarilor lor erau precare. Lipsa instalațiilor adecvate de apă potabilă și sanitare, a mâncării, a hainelor și a lemnelor de foc erau resimțite frecvent, în timp ce mizeria și paraziții erau aproape nelipsite.
Pe șantierele considerate strategice de regimul comunist la începutul anilor ’50, ca hidrocentrala și barajul Bicaz, Canalul Dunăre–Marea Neagră, noile și uzine, portul Mangalia și construcțiile militare de frontieră de pe Dunăre, munca era istovitoare.
Uneltele folosite erau adesea rudimentare, accidentele de muncă și abuzurile ale căror victime erau muncitorii erau frecvente, iar folosirea la maximum a capacității de muncă manuală trebuia să compenseze lipsa utilajelor.
Iar pentru ca lucrările să poată continua, regimul comunist a mobilizat, forțat, sute de mii de români – fie deținuți politic, fie muncitori proveniți din detașamentele de muncă – unități militare în care erau trimiși românii cu „origini nesănătoase”.
În 1950, potrivit documentelor vremii, peste 500.000 de tineri, cu vârste între 18 şi 26 de ani, consideraţi nevrednici să-şi apere ţara cu arma în mână, au fost repartizaţi în detaşamente de muncă şi trimişi să-şi efectueze stagiul militar în minele și pe șantierele de construcţii din ţară.
Decretul privind înfiinţarea Detaşamentelor de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii (DGSM) din România a vizat românii care nu prezentau încredere pentru regimul comunist şi nu aveau origine socială „sănătoasă”, provenind din familii de deţinuţi politic, de ofiţeri şi subofiţeri care au luptat împotriva URSS, de chiaburi, preoţi, doctori, profesori, cadre universitare, dar şi studenţi care trebuiau oprimaţi. Detaşamentele destinate „chiaburilor” au funcţionat până în 1961.
Zeci de mii de deținuți politic au fost trimiși, la rândul lor, să completeze forța de muncă primară pe marile șantiere ale anilor ’50.
Canalul Dunăre – Marea Neagră, șantier înconjurat de lagăre de muncă
Lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră au început în primăvara anului 1949 și au implicat peste 30.000 de oameni.
Mulți dintre ei au fost deținuți politici, cantonați în lagărele de muncă înșiruite pe traseul de peste 60 de kilometri al canalului fluvial Cernavodă și Capu Midia, menit să scurteze calea navelor spre Portul Constanța.
Documente păstrate în arhivele CIA (Agenția Centrală de Informații a SUA) ofereau mărturii despre viața deținuților din lagărele de muncă din Dobrogea.
„Cea mai mare parte a muncitorilor, între 15.000 şi 18.000, sunt deţinuţi ai Ministerului de Interne, aduşi în lagărele Taşaul, Poarta Albă, Cernavodă şi Columbia - de lângă Cernavodă. Sunt deţinuţi de drept comun, persoane care au încercat să fugă din ţară şi deţinuţi politici. Uneori sunt bătuţi şi forţaţi să muncească la temperaturi negative”, arăta un raport al CIA, din 1950.
Oamenii, cu vârste între 15 și 60 de ani, munceau până la 12 ore pe zi, cel mai adesea la săpat șanțuri și la transportul pietrei provenite din săpături. Locuiau în barăci, dormeau pe paie şi nu aveau mâncare suficientă, iar rata mortalităţii era foarte ridicată printre ei, arăta un alt document din arhivele CIA.
Pâinea neagră, marmelada, ceaiul, supa de fasole și cartofi și uneori, o cantitate miică de carne reprezentau meniul obișnuit al deținuților de la canal. Cei care îşi depăşeau norma, beneficiau de câteva zeci de grame în plus de pâine sau de câteva ţigări în plus, pe lună.
Vara, prizonierii erau îmbrăcaţi în bocanci, pantaloni scurţi şi tricouri de bumbac, iarna primeau izmene şi paltoane. Li se mai dădeau geamantane militare pentru a-şi păstra mâncarea şi păturile. Unii dormeau în paturi de fier, iar în funcție de dispoziția comandanților din lagăre, puteau primi pachete de la familii.
Nici femeile nu erau scutite de munca grea, pe șantierele Canalului Dunăre – Marea Neagră.„În una dintre coloniile pentru femei, de lângă Sulina, deţinutele politice locuiesc împreună cu prostituatele”, arăta o altă notă secretă, din 2 iunie 1953, păstrată în arhivele CIA.
Multe prostituate erau aduse de pe străziele Bucureştilor, direct în detaşamentele de muncă forţată.
O parte a forței de muncă era asigurată de localnicii deportați în regiunea estică a Bărăganului din localitățile din Banat, apropiate de frontiera cu Iugoslavia. Aproape 100 de mici lagăre de concentrare au fost înființate în Bărăgan, începând din 1951.
„Cea mai mare parte a acestor prizonieri locuiesc în bordeie, în timp ce alţii stau în barăci. Condiţiile de trai sunt extrem de proaste. Este o lipsă de apă, datorată de lipsa puţurilor, iar oamenii sunt obligaţi să bea apă din râul Ialomiţa. Prizonierii sănătoşi sunt puşi să lucreze la Canalul Dunăre – Marea Neagră sau în fermele din vecinătatea acestuia. Pentru 10 ore de lucru pe zi primesc 100 de lei. Un kilogram de pâine costă 80 de lei. Din cauza condiţiilor rele de trai, febra tifoidă, icterul şi tuberculoza sunt larg răspândite. În fiecare zi mor 30 – 50 de oameni, iar unii dintre ei sunt cei care se sinucid”, arătau autorii unei note informative din 1951, păstrată în arhivele Radio Europa Liberă.
Lucrările la Canalul Dunăre – Marea Neagră au fost oprite în toamna anului 1953, după ce vreo 20 de kilometri don traseul acestuia au fost finalizați. Au fost reluate în 1975, de această dată, cu mai multe utilaje decât oameni și finalizate în mai 1984.
Barajul Bicaz, marele proiect hidroenergetic din anii '50
Al doilea mare proiect ingineresc din România anilor ’50 a vizat complexul hidroenergetic Bicaz de pe râul Bistrița, care cuprindea barajul Bicaz, de 127 de metri, lacul său de acumulare de peste 30 de kilometri pătrați și hidrocentrala numită atunci V.I. Lenin, cu o putere instalată de 210 MW.
„Bicazul, prima mare realizare hidroenergetică din Romania, denumită și Școala hidroenergeticii românești a fost o adevarată scoala pentru specialiștii hidroenergeticieni care, mai apoi, au făcut posibile celelalte mari construcții de pe Argeș, Lotru și Dunăre”, informa Hidroelectrica.
Peste 15.000 de oameni au muncit la amenajarea hidroenergetică, între anii 1950 și 1962, iar în primii ani de lucru, mulți dintre ei au fost deținuți, militari sau membri ai detașamentelor de muncă forțată.
„Câteva mii de oameni sunt angajați la extinderea căii ferate Piatra Neamț – Bicaz către fabrica de ciment de la Bicaz. Trei – patru mii de prizonieri formează două dintre companiile de muncă, aceștia fiind deținuți politic sau presupuși sabotori. Ambele companii sunt cazate într-o tabără de la marginea satului Bicazul românesc. Ea cuprinde câteva barăci de lemn, înconjurate de trei rânduri de garduri din sârmă ghimpată și păzite de soldați înarmași cu revolvere. Doar muncitorii care poartă o banderolă albă cu emblema taberei sunt lăsați în perimetrul șantierului. Muncitorilor folosiți la încărcarea pământului excavat le este interzis să se apropie de prizonieri sau să discute cu ei”, arăta o notă secretă, din 1952, păstrată în arhivele CIA.
Lucrările la complexul hidroenergetic Bicaz au fost finalizate la începutul anilor ’60. Între timp, a început construcția mai multor uzine hidroelectrice pe râul Argeș și în Munții Apuseni și a unor mari termocentrale care funcționau cu cărbuni.
Termocentrala Paroșeni, prima mare termocentrală din România
Prima termocentrală mare construită în România funcţionează de şapte decenii la Paroşeni, pe malul Jiului de Vest, între municipiile învecinate Vulcan şi Lupeni.
Termocentrala Paroșeni din Hunedoara a fost plănuită de inginerii români, după un proiect al unui institut (TEP) din Moscova și era prezentată ca una dintre marile realizări ale regimului comunist, în cadrul „Planului de electrificare de 10 ani” (1951-1960).
Complexul a fost proiectat pentru a ajunge la o putere instalată de 300 MW, prin care putea asigura energia pentru minele de cărbune din Valea Jiului, pentru combinatele metalurgice din Hunedoara şi Oţelu Roşu, pentru zona petrolieră a Olteniei, dar şi termoficarea şi electrificarea oraşelor Văii Jiului, aflate la acea vreme în expansiune.
Lucrările,
arătau rapoartele CIA, au început în 1952, iar cei mai mulți angajați de pe
șantier proveneau din detașamente de muncă.
„Între 1952 şi 1955, Grupul de Şantiere Petroşani a angajat peste 2.000 de oameni. De atunci numărul lor s-a mai redus la jumătate. Aproape 90 la sută dintre muncitorii necalificaţi proveneau din batalioanele de muncă ale Direcţiei Generale a Serviciului Muncii (DGSM) din România, Proiectul uzinei termoelectrice a început în 1952, a fost pus în funcţiune în 1956 şi va fi finalizat în 1961. Întreaga suprafaţă este înconjurată de garduri înalte de doi metri, cu trei straturi de sârmă ghimpată”, arăta o nouă informativă a CIA, din decembrie 1959.
Minele de cărbune, sub pază strictă
În vecinătatea viitoarei termocentrale, mii de români erau angajați în minele de cărbune din Valea Jiului.
Nouă exploatări funcționau în regiunea minieră la începutul anilor ’50, toate controlate atunci de sovietici, prin societatea Sovrom Cărbune, iar o parte din forța de muncă era asigurată de românii neagreați de regim, ori de militari din detașamentele de muncă.
„Unii dintre ei au fost trimişi aici în urma unor pedepse pentru că au încercat să scape de armată, iar alţii doar pentru că militarii reprezintă o forţă de muncă ieftină. Aceşti soldaţi sunt neexperimentaţi şi sunt implicaţi în numeroase accidente. Recent, un soldat a murit zdrobit de vagoneţii cu cărbune în timp ce făcea o gaură în galerie pentru aplicarea dinamitei. Părinţii săi au fost informaţi că a murit din cauza unei boli pe care o contractase înainte de a intra în mină, astfel li s-a spus că el era slăbit şi bolnav înainte de a efectua serviciul militar la mină”, arăta o notă informativă prezentată în 1954 de Radio Europa Liberă.
Din cauza măsurilor de securitate foarte reduse, „neglijate criminal” se întâmpla aproape în fiecare zi ca rocile să se prăbuşească în puţuri, în urma infiltraţiilor apei. Ele cădeau peste trupurile şi capetele muncitorilor şi adesea le provoacau leziuni grave.
Forţele de ordine înarmate controlau activitatea din zonă, iar minele erau înconjurate de garduri de sârmă ghimpată şi ziduri de aproape doi metri înălţime. Garduri de acest fel s-au păstrat și în prezent, la Mina Lupeni.
„Securitatea a reuşit să prevină toate încercările de dezordine şi greve din regiune, dar acest lucru a putut fi făcut doar cu multă brutalitate. Un bărbat a fost arestat şi acuzat că a fost împotriva autorităţilor şi pentru că a criticat eşecul lor de a menţine drepturile muncitorilor şi reglementările sociale aşa cum au fost garantate în teorie”, informa o altă notă secretă a CIA, din 1954.
Minele de uraniu din Transilvania, uzinele metalurgice, căile ferate și drumurile din anii ’50, construcțiile portuare din Dobrogea și cele militare de la granițele României au beneficiat și ele de munca forțată a mii de români.
Se încarcă comentariile...
