dupa scaune, in jurul lumii

O aiureală în mai multe acte, promisă aici. Lămuriri, ca să nu mă trezesc cu acuze: totul a pornit de la o lungă călătorie pe care am făcut-o peste mări şi ţări. Mici amănunte m-au dus cu gândul la Douăsprezece scaune. Am vrut să le pun cap la cap, folosindu-mă din greu de citate. Ideea e să daţi click pe linkuri. În mare, vă duc la lucrurile care m-au pus să mă aştern pe râs/scris. Cum am adus modificări, pe ici, colo, mi-e şi jenă să pun ghilimele. Aşa cum mi-e jenă că nu le pun. Ce să mă fac? Până una alta, eu, una, m-am distrat. Sper să nu vă deranjeze prea mult.

Motto: „Scaunele sunt ale noastre, ale noastre, ale noastre!" Toată fiinţa lui striga aceste cuvinte. „Ale noastre!" ţipa ficatul. „Ale noastre!" îi dădea ecoul pipota.

Era o zi frumoasă de vară. N-aveai cum să-ţi dai seama, era mai frig ca în aprilie. Noroc cu floarea soarelui care, înflorită, te chema, parcă, să te arunci în lan. Dar nu e timp pentru aşa ceva. Călătorii noştri o iau la pas. E târziu şi trebuie să mâne undeva peste noapte.
Atragem atenţia asupra orăşelului Eauze, care are o poziţie foarte pitorească...În momentul de faţă, Eauze numără 3902 de locuitori.
- Kisa! Hai să renunţăm la goana după briliante şi să mărim populaţia oraşului la cifra de 3904. Ce zici? N-ar fi de mare efect?... Deschidem aici un Petits chevaux (tripou) şi de la aceşti Petits chevaux ne asigurăm o granda bucată de pîine... Da' stai să vedem mai departe.în acest oraş, întemeiat în secolul patru, s-au păstrat câteva biseici extrem de interesante. În afara de instituţiile administrative ale Republicii Franceze, există aici braserii, cafenele, hanuri, clădiri extrem de vechi, un muzeu arheologic şi chiar primul castel de apă, ridicat la porunca lui Napoleon al treilea. Nici vorbă de facultăţi muncitoreşti, şcoli de partid, şcoli de şapte ani, ori grajduri comunale.- Aici e de noi! şi-au spus într-un glas, îndreptându-se către Gélise, pârâiaşul ce străbătea, vesel, localitatea.
Dar, înainte ca prietenii să se fi apropiat de chei, atenţia lor fu atrasă de un obiect care plutea dus de curent înaintea bărcii.
— Un scaun! strigă Ostap. Administratore! Uite scaunul nostru cum pluteşte.
Asociaţii vâsliră spre scaun. El se legăna, se învârtea, se cufunda în apă, aparea din nou la suprafaţă şi se îndepărta de barca legatarilor. Apa pătrundea cu uşurinţă în pântecele lui sfârtecat. Era scaunul pe care-l desfăcuseră pe „Skriabin" şi care acum se îndrepta încet spre nicăieri.
***
Habar n-aveau cei doi fârtaţi că, între timp, nu prea departe, un individ mărunţel, roşcovan, pântecos cu ochi fulgerători se pregătea să vină spre ei. Sătul de statul în casă alături de Baia sa, maura adusă din Algeria, Tartarin din Tarascon, căci despre el este vorba, era gata să se lupte cu intruşii, el, cel care putea doborî şi leii. Nici gând să-i lase pe căutătorii de scaune să-şi facă mendrele prin Eauze! Aici nu e nici Moscova şi nici Tbilisi! Aici e Eauze şi nimic nu le va tulbura liniştea localnicilor. Zis şi făcut, Tartarin îşi luă degrabă bidiviul şi se îndreptă spre oraşelul de pe malul Gélisei. Oamenii aceia aveau nevoie de el, simţea el asta, în barba lui stufoasă!

***

Asociaţii intrară alergînd vioi, ca nişte mânji, în pasajul de lângă primărie, unde se afla Brocanta de care li se spusese înainte să purceadă la drum.
Chiar înainte să intre, dădură cu ochii de ceea ce căutau de atîta amar de vreme. Unul
din scaunele lui Ippolit Matveevici, sub o droaie de cârpe şi chiar cu o mătură sprijinită de el. Alături, un bărbat care şedea liniştit pe habar n-avea el ce valoare. Ah, picioruşele lor curbate. Nici măcar cretonul nu se stricase, nu se închisese la culoare şi nici nu se decolorase. Era curat şi strălucea, de parcă atunci ieşiseră de sub supravegherea grijuliei Klavdia Ivanovna.

- Astea sunt? întrebă Ostap.
- Doamne, Doamne, repeta întruna Ippolit Matveevici. Astea, ce mai vorbă? Dar observ că nimeni nu ştie ce ar putea zace sub auria-i tapiserie? Cum să le pui laolaltă cu toate vechiturile astea?

- Pentru orice eventualitate, să controlăm, zise Ostap, străduindu-se să fie calm.
Se apropie de un omul care se tolănea pe scaun şi-l întrebă:
- Mi se pare ca scaunele sunt aduse de la Moscova?
- Da!
- Şi sunt de vânzare?
- De vânzare!
- La ce preţ?
- Preţul încă nu-i fixat. La noi lucrurile se vând la licitaţie.

Ostap simţea o poftă nebună de a cânta.

***

Lui Tartarin numai de cântat nu-i ardea. În timp ce venea spre Eauze, auzea tot mai multă lume povestind despre cei doi străini veniţi în orăşel. Ba că au straie ciudate, ba că abia rup franceza, ba că au ochii vicleni. Nu-i nimic, eu lupt şi cu leii, pot să le vin uşor de hac, îşi spuse cu obidă Tartarin.

***

- Se adaugă cincisprezece la sută taxa de consignaţie, răspunse domnişoara.
- Ei, ce să-i faci! Poftim!
Ostap scoase portofelul, numără două sute de franci vechi şi apoi se întoarse spre directorul general al întreprinderii:
- Dă-mi treizeci, scumpuţe. Dar mai repede: nu vezi că domnişoara aşteaptă? Ei?
Dar Ippolit Matveevici nu făcea nici cel mai mic gest de a scoate banii.
- Ei? Ce te uiţi la mine ca un soldat la un păduche? Ai înnebunit de fericire?
- N-am bani, îngăimă în cele din urma Ippolit Matveevici.
- Cine n-are bani? întrebă Ostap foarte încet.
-Eu.
- Dar cele două sutare?!
- Le-am... m-m-m... le-am pierdut. Ostap se uită la Vorobianinov şi-i cântări repede din ochi faţa puhavă, obrajii verzi şi pungile de sub ochi.
- Dă încoa' banii! îi şopti el cu ură. Ticălos bătrîn! (...)
Ippolit Matveevici, care-şi venise în fire, interveni în discuţie.
- Daţi-mi voie! ţipa el cît îl ţinea gura. De ce taxă de consignatie? N-am auzit niciodată de o asemenea taxă! Ar trebui să preveniţi lumea. Refuz să plătesc!
- Bine, spuse domnişoara cu blândeţe. Aranjez eu acuşi totul.
Luă chitanţa, se duse la funcţionarul care conducea licitaţia şi îi spuse câteva cuvinte. Acesta se ridică îndată în picioare. Barba îi lucea în lumina putemicelor becuri electrice. Era barba stufoasă. Ghiciţi că era Tartarin, da?

- Potrivit regulamentului licitaţiilor, declară el cu glas răsunător, persoana care refuză să achite valoarea completă a obiectului cumpărat trebuie să părasească sala. Licitaţia pentru adjudecarea scaunelor se anulează.

Mda, Tartarin trecuse de la lupta corp la corp cu leii, la războiul psihologic.

Cei doi prieteni şedeau înmarmuriţi.
- Vă rog să părăsiţi sala! le spuse funcţionarul. Efectul fu grandios. În public izbucniră râsete batjocoritoare. Ostap nu izbutea totuşi să se scoale. De multă vreme nu mai primise o asemenea lovitură. Nu se aştepta să i se întâmple asta tocmai aici...

Dar Tartarin uitase brusc de ordinea ce voia s-o restabilească în Eauze. Urma să păstorească o licitaţie extrem de complexă, după cum spuneau toţi cei care veniră să caşte gura. Printre exponate, o piele de leu. De când aştepta momentul ăsta! Câte n-avea el de dovedit la el în Tarascon, chiar! Îl sudui, în gând, pe prinţul Gregory de Montenegro, urî momentul în care căzu în capcana lui, dar se felicită pentru dramul de inteligenţă pe care îl fură, se pare, de la Ostap. Luă pielea regelui animalelor, şi-o puse în spinare şi dus fu. Tarasconul avea să-l primească mai ceva ca pe un rege. Era eroul lor. Nimeni nu îndrăznea să-l întrebe cum fu lupta cu leul şi de ce nu i-a adus inima pe o tavă.

***

Cu o inimă de leu, Ostap dormea liniştit, fără să sforăie. Beregata şi plămânii lui funcţionau perfect, aspirând şi expirând conştiincios aerul. Braţu-i vânjos atârna pînă la podea. Simţind cum îi bate pulsul la tâmplă, Ippolit Matveevici îşi trase sus mâneca dreaptă până peste cot, îşi înfăşură braţul gol cu un prosop pluşat, se duse la uşă, îşi scoase briciul din buzunar şi, după ce calculă din ochi distanţele din odaie, răsuci comutatorul. Lumina se stinse, dar camera rămase totuşi uşor luminată de razele albăstrii, ca de acvariu, ale felinarului din stradă.

- Cu atît mai bine, şopti Ippolit Matveevici. El se apropie de căpătîiul lui Ostap şi, după ce ridică foarte sus mîna în care avea briciul, îl înfipse apoi cu toată puterea în beregata lui Ostap, trase îndată afară briciul care pătrunsese cu loată lama şi sări spre perete. Marele maestru scoase un sunet asemeni celui pe care-l face chiuveta de bucătărie cînd se scurg ultimele picături de apă. Lumina care venea din stradă se aşternea pe băltoaca neagră ce se formase pe podea.
„Ce-o fi cu băltoaca asta? se gândi Ippolit Matveevici. Ah, da, sânge... Tovarăşul Bender a decedat."

Porni spre centru. Nu se grăbea, căci n-avea de ce. Nu-l urmărea nimeni. Marele maestru 0. Bender îşi dormea somnul de veci în căsuţa roz.

***

La castelul din Malliac, Monica Vasilievna Malaia se trezise de puţin timp şi abia îşi sorbise ultima picătură din ceai. O străfulgeră un gând negru şi în urechi auzea, ca de departe, cuvintele dragului ei O, spuse în glumă, când veni, odată, vorba la trecerea pe celălalt tărâm.

"A iubit şi a suferit. A iubit banii şi a suferit că n-avea destui. Capul său, cu o luminoasă frunte înaltă, încadrată de bucle negre ca pana corbului, a fost gasit îndreptat spre soare. Picioarele lui zvelte, purtând pantofi nr. 42 sunt îndreptate spre aurora boreală. Trupul -înveşmântat în haine albe ca zăpada; pe piept - o harfă de aur cu încrustaţii de sidef şi notele romanţei: Adio, sat ce-ai răsărit. Răposatul tânăr se îndeletnicea cu pirogravura în lemn, ceea ce rezultă din legitimaţia descoperită în buzunarul fracului său şi eliberată la 23/8/1924 sub nr. 86/1662 de către artelul meşteşugăresc «Pegasul şi Pamasul»." Şi s-ar fi dat dispoziţie să fie înmormîntat cu pompă, cu discursuri si fanfară, iar pe piatra funerară să fie săpată inscriptia: „Aici odihneşte cunoscutul termotehnician şi distrugător Ostap-Suleiman-Berta-Maria Bender-bey, al cărui tată a fost supus turc şi a murit fără să-i lase fiului sau, Ostap-Suleiman, nici cea mai mică moştenire. Mama răposatului a fost contesă şi a trăit din venituri neprovenite din muncă."

Avea să afle că Ostap al ei nu mai e. Ţipătul ei, ca al unei lupoaice rănite de moarte, ajunse până în mijlocul pieţei, pătrunse sub pod şi, respins de pretutindeni de zgomotele orăşelului ce se trezea, începu să slăbească şi peste o clipă se stinse. De pe acoperişurile ude se revărsă pe străzile Eauzei o minunată dimineaţă de vară. Oraşul porni în marşul său de fiecare zi.